>LUMINITA HUTUPAN<

INTERVIURI CU LUMINITA

La 37 de ani, Luminita Hutupan-Dinu, ingerul pazitor din poarta Oltchimului si a nationalei de handba,l a povestit intr-un interviu acordat Feminis.ro despre sacrificii si puterea de a te retrage in plina glorie.

•Cum ai inceput handbalul si de ce ai ales sa faci acest sport?

Am inceput handbalul la varsta de zece ani. Pot sa spun ca a fost un sport de familie, pentru ca atat eu, cat si sora mea ne-am indreptat catre handbal indemnate de o verisoara care si in ziua de astazi este antrenoare.

Niciodata nu m-am gandit cand am pus pentru prima data mana pe minge ca o sa ajung unde sunt. Am tras din greu si munca mi-a fost rasplatita. Pana la 14 ani jucam handbal de placere. Insa, verisoara mea ne-a spus atat mie cat si surorii mele, sa ne tinem de acest sport pentru ca putem ajunge sa facem performanta. Ne cunostea. Stia cat suntem de ambitioase si se pare ca nu s-a inselat. Acum se mandreste cu noi. Sora mea nu mai joaca, dar a jucat handbal de performanta, fiind si la echipa nationala.

•Ce a facut diferenta dinte sutele de copii care practica handbalul si Luminita Hutupan, cel mai bun portar pe care l-a avut Romania?

Nu stiu. Munca si seriozitatea de care am dat dovada. Nu-mi placea sa pierd. Vroiam tot timpul, si cand era vorba de jocuri de copii, sa ies in evidenta, sa fiu cea mai buna, sa castig. In momentul in care pierdeam, nu puteam sa mananc, sa dorm, nu eram buna sa fac nimic in acea zi. Ma framantam zi si noapte si nu stiam cum sa fac. Nu puteam sa-mi imaginez ca as putea sa pierd.

Cand s-a facut selectie la handbal, n-am fost printre cele selectate. Eram mica si grasa, dar cand m-au vazut cat sunt de serioasa am ramas in echipa. Apoi au inceput meciurile, cantonamentele. Tot asa, zi de zi, an de an, am terminat junioratul, apoi am trecut la senioare, mai intai sub comanda lui Dan Valentin, apoi Alexandru Mengone. Apoi am mers la Oltchim. Acolo se face adevarata performanta in Romania. Alexandru Mengone chiar mi-a zis: Fetito, du-te la Valcea, Acolo e valoarea ta, pentru ca vei ajunge un mare portar!

La Olchim am dat de antrenori precum Lucian Rasnita, Bogdan Macovei... Am ajuns in echipa nationala, si din 1997 nu am mai iesit din poarta. Imi placea handbalul si nu vroiam sa iau gol. Ma macina fiecare gol, dar strangeam din dinti si la urmatorul sut exepediat de o adversara imi ziceam "Lasa ca o sa-i arat eu ei. De ce sa fie cineva mai buna decat mine?".

•Astazi se vorbeste foarte mult despre sacrificiile pe care trebuie sa le faci pentru a avea succes. In sport se poate face performanta fara sacrificii?

Nu. Am avut in cariera foarte multe obstacole. Dar, daca nu as fi tras din greu si nu as fi facut sacrificii enorme nu as fi reusit sa ajung acolo unde sunt acum. Au fost accidentari, mi-am pierdut ambii parinti, plus alte probleme.
Am trecut peste toate si am reusit sa ajung acolo unde nici nu visam vreodata sa ajung. Pe cea mai inalta treapta in Liga Campionilor, cea mai importanta competitie intercluburi, calificare la olimpiada, medalia de argint cu echipa nationala.

•Ai pomenit de parinti, ce au zis ei cand le-ai spus ca tu vrei sa faci handbal?

Parintii mei mi-au spus: Daca nu te tii de scoala macar sa te tii de handbal. Si intr-adevar m-am tinut, dar din pacate nu am reusit sa le ofer bucuria de a ma vedea pe cele mai inalte trepte ale performantei. Doar mama m-a vazut castigand doua Ligi ale Campionilor, tata a murit in 1996, si nu m-a vazut decat atunci cand jucam la Fibrex Savinesti, unde ne bateam pentru a nu retrograda. Nu m-a vazut niciodata pe treapta cea mai inalta a podiumului.

Insa, cand am fost acolo sus, cand primeam cea mai stralucitoare medalie, sau ridicam cupa deasupra capului, simteam si simt si in ziua de astazi, ca de acolo de sus, ma urmaresc. Cred ca am reusit prin performantle mele sa le aduc o bucurie, sa-i fac sa fie mandri de mine, chiar daca nu mai sunt.

INAPOI